luni, 4 aprilie 2016

Elucubrație

La început te admiram,
Dar după câteva luni, eu încă mă-ntrebam
Ce s-a întmplat în seara aceea?C-a fost destul de dezolant
Ai transformat fără să vrei, un tip glumeț, într-unul ignorant
De fapt, eu cred că totuși ai vrut
Să te dai pe lângă altul, când eu tocmai am căzut
Cu toate astea, până la urmă tot m-am ridicat
Am înghițit în sec, n-am privit înapoi și după am plecat
Devenind mai rece ca vremea de afară 
Precum ultimul tren, ce pleacă pustiu și târziu din gară
Acești ani m-au schimbat pe cât se poate
Câștigându-mi centura lirică-n karate
Nu m-ai ierta niciodată
Dacă ți-aș spune lucruri pe care le știi deja, dar nu le-ai gândit, băi fată
Am renunțat de mult, la persoana ta duală
Prefer să fiu veriga slabă, într-o ecuație intelectuală
Mă trezeam nopatea din somn, cu o imagine ce încă mă lovește
Mai bine ești cu el, decât c-un netod care te plictisește
Nu vreau să par absurd, sau să dramatizez situația
Dar acum realizez, ce grea e ecuția
Și mă refer la tine
E mai bine să fii nefericit de unul singur
Decât să fii nefericit cu cineva, asemeni celor din jur
Dacă chiar te-ntrebai, eu sunt destul de bine
Aș vrea să mai continui, dar am s-o las așa, în fine...

vineri, 11 martie 2016

"Hades"

Cobor treptat spre-al Nouălea Cer al Iadului, urmărindu-l pe Dante
Încă meditez la călătoria acelei gondole arborate
Ferindu-mă să găsesc viață, precum un astronaut pe Marte
Pentru c-acest comportament mă schițează drept un personaj aparte

În fața mea se conturează un tablou apocaliptic
Intrând într-un templu scriptic
Și focalizându-mi privirea spre lucrul mistic
Observ prezența unei plăci de tip anagliptic

În stânga mea, doar chinuiți
Deși în cealaltă viață au fost doar fericiți
Pe necazul altora, dar acum sunt pedepsiți
Trăind un etern necaz, cu asta sunt meniți

Fiecare naș își are nașul, asta o spun cu toții
Dar să ai o durere chinuită și ascuțită ca vârful săgeții
Cu care sunt străpunse mâinile celor ce-au fost coplici cu hoții
Nemaiputând să prindă razele dimineții

Aici domină starea de angoasă, dar mai ales de frică
Poți observa tabloul, cu tentă holerică
Unde unii cunosc suferința luciferică
Iar ceilalți condamnați au o durere veșnică

Îmi observ vecinul care vindea heroină
Cautând la infinit prea dorita eroină
Iar eu, scăldat în serotonină
Zâmbind angelic, prinde bule d-endorfină

Înțeleg pedeapsa primită de fiecare
Mulți alergă, în zadar, după înduplecare
Dar aici e un loc fără de scăpare
Bazat pe-o sinistră ierarhizare

Pe cer apare un uliu, care e necrofag
E cel mai fericit, de pe acest meleag
Mâncare din belșug, nu-i gol prepeleag
Zburând de-asupra chinuiților,ușor pribeag

Calc printre capete de gorgone
Aud demoni cântând melodios la arpeggione
Pe câmpurile pline de oase și acotiledone
Unde aleargă haite dezintegrate, de câini spinone

Umblu de zile întregi, fără repaos
Urmărind detaliat starea dominantă de haos
Iar unele persoane aflate paradoxal, scăzute din adaos
Dar care înfruntă o gripă de aftos

Am cunoscut o entitate
Care s-a remarcat prin a sa mentalitate
Spunând că poate trăi în eternitate
Din cauza sângelui nobil, chiar de divinitate

Primele amintiri legate de viață, erau destul de vagi
A crecut în singurătate, departe de cei dragi
Trăind printre cadavre și fagi
Și mânând ani de zile, numai zmeură și fragi

Căzut din gura lui Cronos
Precum un Lucifer ditionos
În cea mai neagră prăpastie neagră ca un abanos
Devenind un personaj mitic, confuz și carvenos

Primind la vârsta adolescenței, o coroană de spini
Conducând armata de druizi blajini
Și urmărind dorința tatălui, pe care-l gini
Nevoit să-și calce orgoliul, pentru a se autodefini

A trăit secole ascuns, până într-o seară,
Când în a sa cavernă a ajuns o mirifcă domnișoară
A cărui păr bălai îi contura cereasca fețișoară
Împletit în două cozi, prinse cu câte-o ațișoară

Văzând prezența fetei, entitatea rămâne uimită
Crezând că soarta sa, foarte pătimită
Se va schimba de-acum într-una fericită
Pentru că prezența fetei, era una explicită

"Ce drum te-a duce aici, scumpa mea?
Te-ai rătăcit sau ai adus o vechilimea?
Eu zic să te grăbești, căci va trece vremea
Iar timpul petrecut aici, îți poate schimba lumea..."

"Nu m-a trimis nimeni, nici nu m-am rătăcit
Și nici nu vreau să mă plâng, nu-s bună la bocit
Dar bănuiesc cine ești, adică am ghicit
Ești fiul căzut a lui Cronos, zeul cel vestit!"

"Identitatea mea, se poate afla pe-ndelete
Sunt tare curios însă, ce se-ascunde sub a tale plete
Tare poftă-mi era de-o porție de suflete
Dar azi te voi cruța, deși plin de regrete...

Eu m-am născut din ură, 
Trăind singuratic, într-o sumbră abjură
Mi-am scris jurnalul cu sânge, sun formă de adjură
În care-mi prezint această întunecat-alură.

M-am născut dintr-o lacrimă destul de-nsângerată
Căzut din gura tatei aici, neieșind niciodată
Considerându-mă mereu, o cauz-abandonată
Până ai apărut tu... O, ființă minunată!"

"Eu am fost orfană,
Crescând printre lacrimi și cu dor de mamă
Am încercat s-o caut, pornind cu această teamă
Ca nu cumva să rătăcesc, în Caverna de-Alamă...

Dar, iată-mă aici, stând în fața ta
Aș vrea să fie-o față, dar n-o pot identifica
Sau măcar un chip, să-l pot cuantifica
Iar călătoria mea, s-o pot justifica..."

"Eu nu am chip, doar noaptea
Când stând sub clar de lună, îmi recitesc cartea
Pentru a reuși să îngrădesc captivitatea
Iar la nivel meta-fizic, să nu-mi pierd simplitatea"

"Te-aș putea ajuta eu. Desigur, dacă îmi permiți
Doar dacă îmi promiți
Că după ce-ți descoperi chipul, pe care bine-l meriți
Să nu-mi ceri niciodată să devenim iubiți...

Fiindc-am iubit cândva,
A fost frumos, dar nu mai pot dezarhiva
Aminitiri care mă duc cu gândul la cineva,
Ce mi-a provocat suferință, devenind altcineva..."

"Voi fi nevoit s-o fac, deși n-am mai promis,
Odată cu aflarea identității, voi face-un compromis
Dar nici tu nu vei dezvălui, o parte din ce ți-am transmis
Asftfel, vei deveni, parte din fideicomis..."

Fata făcu un sou de leac, necunoscut și pentru spirit
Care o privea intens și pizghirit
Blocat fiind la statiul de nedumerit
La masca făurită din lut și clingherit.

Purtând-o câteva zile, astfel s-a metamorfozat
Într-un chipeș și prea frumos bărbat
A cărui alură, c-o doză de epibat,
Îi oferea imaginea de tip exacerbat.

Își găsise identitatea, pe măsura lui,
Hades era, Zeul Infernului
Fiirn recunoscător ucenicei lui,
Care-a contribuit la geneza chipului.

Astfel, deși c-o dorință arzătoare,
A încercat s-o facă pe fată, propria-i ursitoare
Și-a ținut promisiunea, c-o puternic-ardoare
Chiar dacă devenea, una costisitoare

Și-a continuat astfel viața, în fundul Pământului
Unde suferința sufletelor era meteahna lui
Conturând totodată ură, până și fratelui
Care acum era, stăpânul Cerului.

Soarta făcea ca fata, ce-i oferise chipul, cu-a ei afinitate,
Să fie chiar fiica, antipaticului frate
Iar Hades acceptă asta, fugind de-anxietate
Transformând mica dorință, într-o enormitate.

În toți acești ani, ea și-a găsit părinții
Deși drumul ei, a devenit, un labirint al minții
Ce o făcea să-șo scoată, rând pe rând dinții
Făcând dintr-o năpastă, simple exerciții.

Mi-a prezentat povestea legată de nuntă,
Cum fata și cu mama, încă se înfruntă
Fapt ce-a făcut zeița să devină căruntă
Și majorând problema, care era măruntă.

Pe un ton tandru, a-nceput să-mi relateze
Dorind cuva, încă să se exteriorizeze
Și concentrând povestea, un pic s-o decupeze
Închizând ochii, oftând, începând să viseze : 

"Am căutat fericirea, dar n-o puteam găsi,
Privind-o, ba chiar adiforisi,
Mi-am dat seama că n-o pot furgăsi
Și mi-am concentrat ideea de a o argăsi

Am chemat-o în abis, 
Iar când a acceptat, m-am simțit admis
Și i-am promis solemn, numai clipe de vis
Fascinat de-al său mister adâncit în iris

Ochii ei erau precum două fântâni adânci
Dorind să mă scald în ei, am ajuns pe brânci
Îți ofer un sfat, legat de ce mănânci
Fiindcă afrodisiacul, aduce numai zile reci, de stânci

Mă simțeam liber, asemeni unui sălbatic cabalin
Dar templul meu devenise arhiplin
Primind și sufletele pustiite din parte fratelui meu stenohalin
Care conduce templul acvatic eurihalin

Dar într-o zi, Persefona a venit și mi-a spus
Că mi-am schimbat caracterul, devenind unul opus
Metamorfozând conturul soarelui în momentul de apus
Devenind din ce în ce mai trist și mai prost dispus

Am început să vagabondez prin Infern
Plimbându-mă singuratic, deși trăiam etern
Mi-am adunat suferința în sceptrul meu intern
Cautând o altă iubire de tip sempitern

Dar căutând în zadar, lumea mea se  dezintegra
Precum trupurile celor păcătoși, a căror suferință accelera
Dorind să mă hrănesc cu urlete, pentru a nu emigra
La suprafața, unde nu mă puteam reintegra.

Am înțeles ideea, de a nu fi dorit
De fiica fratelui meu, care m-a izgonit
Și-am devenind astfel un mitic ipoctit
Iar profeția sumbră, s-a adeverit

Devenind un conducător heteromer
A cărui fericire de tip efemer
A dispărut treptat, transformată-n blastomer
Conturând magia neagră sub formă de izomer"

Și-a încetat brusc povestea, privind ușor în gol
Precum un dependent de-alcool
Întrat în sevraj, criticat benevol
Și atingându-mă pe umăr, asemeni unui discipol

E tristă povestea ta, dragă Hades, care te-nfrucțin din durere
Din perspectiva dragostei, aflat în stadiu de asfixiere
Încercând să-i explic, printr-o conciliere
Pentru a-l iniția în arta de destingere.

Iubirea e un labirint destul de complicat
Odată, pierdut începi să fi asediat
De-un amalgam de sentimente,care te fac treptat
Să devi un personaj dezamăgit și inadaptat

Și lumea ta e un frumos tablou făcut din piese pierdute
Cu care înerci să refaci puzzle-ul ce-l vei termina la senectute
Aceste povești nu-s rare, rai sunt oamenii care vor sa le asculte
Necunoscându-le esențele, care sunt tot mai multe

Privindu-te constat cu fermitate 
Că tu refuzi să ieși din drumul ce te-a condus ani buni către pustietate
Te-ai întors brusc din anii petrecuti în lanțuri de anxietate
Ce te-au ținut captiv de-ntreaga societate

Degeaba nu te supui ordinelor, dacă te întorci stânga-nprejur în fața destinului
Și anume să-nfrunzi urletul chinului
Venit direct din inima pământului
Cuprins de dorința lui Hades, Zeul Infernului

Suntem calificați cu o ură motorie
Pe fondul temperamentului acid rămas ca o umbră-n istorie
Ai cunoscut-o și tu-n această călătorie
Plină de miticism, durere ș-gonie
.......................................................
Am adunat lacrimi amare, cu care irig plantația de cactuși cu spini ai societății
Ce au la rădăcină conturul entității
Cândva stăpân al chinului în cadrul eternității
Ce și-a pierdut iubirea pe drumul pustietății

Timpul petrecut în Abis, m-a făcut să-nțeleg
Că-n acest șah meta-fizic, trebuie să fi un bun strateg
Iar pe mulți învinși, am decis să-i dezleg
Încercând să-i scot din acest tablou vitreg

Dar nu am reușit, pentru că Cerber, a venit amenințător
Și observându-i alura de animal-nsăpimântător
Care, cu-a sa putere, ridica și ciocanul lui Thor
Făcându-mă să par un prea timid actor

Am început să strig după ajutor
Către însuși Hades, stăpânul tuturor
Celor din lumea de jos, în acest tablou horror
Sperând să mă scape, de-acest atacator

Acesta se-ntorsese, privind cu admirație
C-o doză melancolică, mirosind ușor a conspirație
Am încercat să scap, de sumbra conflagrație
A cărui desfășurare depășea orice imaginație

Am alergat muribund, ulterior găsind o spadă
Cu care-am atacat Cerberul, lovindu-l în fiecare arcadă
Încercând din răsputeri să provoc o ambuscadă
Pentru a reuși să rezist, cu greu pe baricadă

Într-un final, Cerberul căzut lat
A trebuit să fug, ferindu-mă de corpul anulat
Gândindu-mă că probabil, voi fi apostrofat
Dar suprinzător, Hades m-a lăudat

Toată acțiunea mea, a avut multe urmări
Din partea nefericiților, primind multe urări
Din partea celorlalți, auzeam întrebări
Dar nu puteam răspunde nenumăratelor interpelări

Hades a venit ușor, întinzându-mi toiagul
Având în vârful său, un ochi în formă de rectangul
Și mulțumindu-mi pentru tot ajutorul
Ajutându-l atfel să afle adevărul

"Te-am urmărit din umbră, trecând peste ispiți
Acum, ia toiagul ăsta, fiindcă-i ceea ce meriți
Și poți să devi conducătorul acestor necinstiți
Ce-și ispăsesc pedeapsa, oftând și-ncremeniți"

A trebui să-l refuz, 
Încercând să mă scuz
Analizând oferta, devenind puțin confuz
Dacă vreau să devin un intunecat ursuz

Dante mă sfătui să nu mă grăbesc
Căci, s-ar putea c-apoi s-accept și să greșesc
Astfel am început, să stau, să mă-ndoiesc
Dacă merită să dau Infernul pe Ceresc 

Hades primi dezamăgit decizia mea    finală
Care era un directă și puțin personală
Deși era umbrită de-o mică îndoială
Necatalogând-o lucru de mântuială

Eu căutam pacea, dar aici n-o găseam
Din cauza țipetelor pe care le-auzeam
Meditând decizia lui Hades, ce no prea pricepeam
Dar mulțumindu-mă mereu cu ceea ce aveam

Mi-am dezvoltat, pot spune, latura misogină
Analizând în acest caz latura  feminină
Auzind sunetul înghețat de pianină
Ce-mi contura drumul, spre poarta cea senină

Și-mpreună cu Dante, am plecat mulțumiți
Că nu vom rămâne captivi, printre nefericiți
Care se întrebau ce caută doi hoinăriți
În locul din care nu scapi, nici cu rugăminți

Priveam tabloul sinistru, care-ncet dispărea
A cărorui element sumbru mi se întipărea
Vedeam munții înalți de cadavre, ce-mi tăiau răsuflarea
Și vortexuri în care se afunda antimateria

Priveam persoane ce fierbeau în oale gigant
Iar diavolii conturau imaginea de neant
Iar eu, deși nu doream, păream cam arogant
Că nu puteam să-i scot din oalele cu fumigant

Am dezlegat câțiva, ducându-i înapoi
Salvându-i de veșnicul chin al Lumii de Apoi
Auzind în surdină sunete de cimpoi
Având impresia că sunt în pragul unui război

Am revenit în lumea reală, crezând că va fi neschimbată
Trezindu-mă p-un pat al unui spital d-armată
Gândnindu-mă cum am scăpat cu bine din întunecata gloată
Și simțind cum îmi clipea, al treilea ochi din palma dreaptă

Și m-am desprins treptat de-această lume dezintegrată-n părți
Plină de oameni ce nu găsesc comoara ascunsă printre cărți
Și critică artistul, mergând pe prejudecăți
Devenind pentru el niște nori întunecați

Care, în timpul nopții, când răsare luna, camuflează Luceafărul
Întunecând totodată până și adevărul,
Îngrădind orizontul ș-îndoctinând viitorul
Înlocuind arta, cu activități menite să spintece poporul

Mă simt precum un pictor, într-o lume de orbi
Ce-așteaptă o greșeală, precum cadavrul ce este așteptat de corbi
Iar tu, puternic Cronos, cunoașterea mi-o absorbi
Lăsându-mă pustiit și singur, printre ai tăi robi

Mă retrag într-un colț și meditez la vorbele fiului tău
Pe care l-ai izgonit, implantându-i sâmburele ce-l rău
Tăindu-i speranțele precum un fierăstrău
Cu care mi le-ai tăiat și mie, aruncându-mă în însângeraticul pârâu

Dar tot m-am ridicat, mai repede ca Hades și m-am decis
Să te înfrunt. Iar tu, din nou m-ai alungat, de data asta în abis.
Provocându-mi astfel o fractură la axis
Și acum stând în spital, ca un caz de malpraxis.

Mi-au putrezit speranțele legate de dreptate
Pe care le-am plantat pe câmpul de libertate
Dar care, de ani buni, ele au fost ignorate
Atât de tine, cât și de-ntreaga societate

Când am încercat să le atrag atenția, mi-au spus că sunt ateu
Că voi sfârși chinuit, făcând aceeași greșeală c-a lui Prometeu
În ciuda acestui fapt, eram un simplu antinucleu
Ce-a mers după cunoaștere până-n iad, asemeni lui Orfeu.

Ce-am găsit în Infern, era și-n realitate
Sub o ușoară doză plăcută de simplitate
Dar unele lucruri, erau aceleași doar metamorfozate
În acei nori negrii, de-o sumbră enormitate

Timpul petrecut în Abis, m-a făcut să-nțeleg
Că-n acest șah meta-fizic, trebuie să fi un bun strateg
Iar pe mulți învinși, am decis să-i dezleg
Încercând să-i scot din acest tablou vitreg

Iar în lumea noastră acest tablou, este și mai hidos
Am încercat să-l înfrumusețez în mod meticulos
Dar fără ajutor, munca-i fără folos
Fapt ce m-a făcut să devin din ce-n ce mai gelos

Noi, oamenii, nu învățăm din greșeli
Iar cu fiecare generație, suntem tot mai puțin veseli
Dar în fiecare hoinăresc rebeli
Ce-și descifrează psihoza c-un pix și câțiva decibeli

Suntem calificați cu o ură motorie
Pe fondul temperamentului acid rămas ca o umbră-n istorie
Ai cunoscut-o și tu-n această călătorie
Plină de miticism, durere ș-agonie.

Eu unul, am refuzat să fiu un tip heteronom
Alegând nonconformismul, ascuns în fiecare om
Ș-am reușit să-mi micșorez conștiința la forma de atom
Pentru a căuta răspunsul în cel mai mincinos pom

Dar căutând în zadar, lumea mea se  dezintegra
Precum trupurile celor păcătoși, a căror suferință accelera
Dorind să mă hrănesc cu urlete, pentru a nu emigra
La suprafața, unde nu mă puteam reintegra

Dar totuși lumea mea, niciodată nu s-a schimbat
A fost aceeași întotdeaună, dar eu n-am observat
Fiidcă iubirea a fost un element care m-a detașat
De toți norii întunecați care m-au catalogat

Dar, din păcate am pierdut-o, neștiind s-o expluatez
Găsind astfel, un mod mai diferit să mă exteriorizez
Concentrându-mă pe un nou tablou, pe care-l desenez
Și de-asta dorm mai mult, să am timp să visez

Dar mai ușor mă exteriorizez prin vers
În locul unui drum drept, prefer unul în sens invers
Descoperind câte-un mister ascuns prin univers
În fiecare reliefare a unui tablou șters 

Și totuși lumea e un frumos tablou făcut din piese pierdute
Cu care înerci să refaci puzzle-ul ce-l vei termina la senectute
Aceste povești nu-s rare, rari sunt oamenii care vor să le asculte
Necunoscându-le esențele, care sunt tot mai multe

Suntem calificați c-o mentalitate parșivă
Care ne ține de mii de ani, captivi și-n derivă
Bazându-ne pe spusele unei persoane ce-i dubiasă și persuasivă
Nereușind să ieșim din această formă captivă

Voi puneți prea mult preț pe lucruri materiale
Eu prefer bogăția celor spirituale
Prin care-mi potolesc setea fântânii mintale
Ce uneori îmi provoacă evenimente monumentale

Am devenit străin de multe mentalități
Refuzând să privesc multe oficialități
A căror zâmbet demonic se ascunde sub mustăți
În timp ce implantează ură sub eticheta unor sincerități

Iar tristețea mea tot rătăcind, într-un final m-a nimerit
Și mi-a lăsat un gol adânc, încă neacoperit
Pe fondul faptului, că unii mă cataloghează ca fiind un om nesuferit 
Din pricina faptului că, eu sunt mai diferit

În timp, am învățat să nu-mi mai pese de ce zic ei
Care au devenit golani și derbedei
Iar alții pe scara Glasgow întrând în stadiul trei
Eu, în paralel, descoperind secretul dragostei

Adevăru-i o momeală, iar eu m-am lăsat capturat
Am fost suprins să văd că, cei eliberați mi s-au alăturat
Astfel descoperind nivelul structurat
Nu mă mai simțeam singurul cel torturat

Dar eu aveam un secret, față de ceilalți, restul
Era suferința cunoașterii care nu-mi era destul,
Doream să scap de ceea ce-mi suna-n vestibul
Care nu mă lăsa să visez, transformându-mă într-un somnambul

Era sunetul acelor amintiri deșarte
Când în Pomul Cunoașterii am întâlnit un șarpe
A cărui mușcătura a fost una aparte
Detașându-mă față de ceilalți undeva foarte departe

Am reușit să scot veninul, folosind alchimia
Refuzând multe popasuri, până și academia
Încercând din răsputeri să nu modific prozodia
Pentru a nu se confunda uneori cu rapsodia

În lumea mea destăinuită timpul altfel trece
Mulți preferă să intre, tot mai puțini să plece
Încerc să rămân în ritmul meu, nu vreau a vă întrece
Pentru c-asemei Luceafărului rămân : nemuritor și rece. 
























































joi, 3 martie 2016

Sinucigașul

Sinucigașul

Mândria și ura ne provoacă să batem pasul pe loc
Unul trăiește calvarul vieții la bloc
Când chiria e scumpă și stresul e mare
Se detașează de familie, iar depresia apare
Rutina zilnică îl duce treptat spre suicid 
Iar noi nu realizăm fapte ce coincid
Și intre timp un altul, trage câteva sfori
Și-și mai face o vilă, cu piscină și flori
Trăind fără griji.

O nouă zi, o nouă dramă
Pentru tânărul chiriaș, ce-a devenit treptat, o sumbră hologramă 
Are o rablă veche, statutul nu-i permite, s-o schimbe prea curând
Încearcă s-o pornească, iese din ea zbierând
O ia rapid pe jos, ca s-ajungă la timp
Nu e o noutate, se-ntâmplă în răstimp
Ajunge, într-un târziu, după o fugă pe scări
Gâfâind de parcă a terminat o serie de flotări
Se pune la birou, dar brusc, este chemat
De directorul său, că iar a întârziat
În drum spre hol acesta, se crede blestemat
Întrând în biroul, își vede șeful așteptându-l rezămat
Îi ține o morală, acesta încearcă o scuză
Pe șef nu-l interesează, ba chiar îl și amuză
Îi transmite direct, că poate pleca
Și că de azi încolo, nu mai are ce căuta
La această firmă.


Acesta pleacă trist și ajungând acasă,
Începe să bea de supărare, din vinul de pe masă
Apoi se pune-n pat și-ncepe a medita
Cum a pierdut din viață vreo 10 ani și dacă merita
Zilele trec, tristețea îl apasă
Mai aprinde o țigare, zicându-și că se lasă
Nu mai vrea să mănânce, doarme tot mai puțin
Noroc cu nevastă-sa, c-abia se întrețin
Cum era de așteptat, se dezumanizează
Iar situația familiei treptat se dezintegrează
Lipsa banilor aduce și alte probleme
Restanțe mari și certuri, dar și alte dileme
Ajuns într-un punct sensibil, chiriașul nu mai rezistă
Îngropat în datorii, c-o depresie ce persistă
Scrie un bilet de adio, în care-și cere scuze
Și totodată îi e dor de-un zâmbet cald pe buze
Îl lasă pe birou, ce-a devenit pentru el un obiect antipatic
Urcând sus pe bloc și c-un gest psihopatic
Se aruncă în gol, căzând pe o mașină
Ieșind repede pe geam, auzind bubuitura, nevasta sa leșină
Impactul a fost mortal, fără doar și poate
Vecinii ies pe geam și observă trupul neînsuflețit cu vise spulberate...






luni, 8 februarie 2016

Triunghiul bermudelor

Scriu versuri, în general despre mine
Cam cât de mult mă afectează persoanele ca tine
Adică ușor îndoctrinate și c-o minte îngustă
Cum încearcă a linguși, dar mai tare mă dezgustă
Sunt un sniper ce-și potrivește țimta pe câte-un personaj
Ca să nu discriminez, am să v-aleg prin sondaj
Asta-i înca o poezie despre cât de indiferent sunt acum
Dacă ți-aș da o explicație, tot n-ai știi ce spun
Sunt ultimul supraviețuitor de pe abandonata navă
Și plutesc doar pe speranțe, devenind o metaforică epavă
În mă apasă fiecare gând
Gândindu-mă la diminețile când mă trezeam plângând
Doar că acele coșmaruri, acum sunt reale și plutesc în derivă
Oare sunt norocosul supraviețuitor? Sau ghinionistul, din potrivă?
Doar soarta știe dacă voi reuși s-ajung la mal
Și totodată să evadez din acest triunghi paranormal

luni, 11 ianuarie 2016

E chiar aiurea...

E chiar aiurea- să te-ndrăgostești de-o fată
Ș-apoi să realizezi că nu veți fi împreună vreodată
E chiar aiurea- să te trezești noaptea din somn cu aceeași imagine tristă
Asemănătoare unei propagande din perioada postdecembristă
E chiar aiurea- să aștepți atâta timp, iar în final să observi c-ai așteptat degeaba
Când puteai să vezi de mult cum de  fapt stă treaba
E chiar aiurea- să compui o poezie pentru o persoană anume
E atât de aiurea, încât nici nu-i poți spune pe nume
E chiar aiurea- să rămâi orb atâta timp
Ș-apoi să realizezi că ai pierdut un anotimp
E chiar aiurea- să realizezi abia apoi
Că timpul pe care l-ai pierdut, nu-l mai primești înapoi
E chiar aiurea- să ai inima frântă
Razlizând că în acest război, ai mai pierdut o luptă
E chiar aiurea- să mori, la modul metaforic
Doar pentru faptul, c-ai fost prea euforic
E chiar aiurea- să nu conștientizezi
Că dacă ești prea sigur pe tine, probabil o să pierzi
E chiar aiurea- când cei dragi pleaca, poate prea devreme
Și tu ești apăsat de tot felul de probleme
E chiar aiurea- să-ncepi să regreți
Știind că totuși poți băga lumea-n sperieți
E chiar aiurea- să ai o nerealizabilă idilă
Când trecerea timpului este ireversibilă
E chiar aiurea-să te simți uneori paralizat
În timp ce stai și meditezi în pat
De parc-ai fi sub o anestezie
E chiar aiurea- că nu știu cum să-nchei această poezie...